Dinamica fenomenul de globalizare socio- economică, în contextul Global Ethic

Fie că vom considera societatea drept produsul naturii umane, fie că o vom vedea ca pe un rezultat al unui calcul raţional al indivizilor, cert este că ea funcţionează ca un uriaş sistem în care elementele ( indivizii, grupurile şi comunităţile, precum şi instituţiile sociale ) sunt aşezate în structuri şi sunt legate prin funcţii specifice. Sociologia ultimelor decenii apelează constant la modelul sistemic care imaginează societatea globală ca pe un complex de subsisteme independente ( economicul, politicul, structurile normative şi structurile de socializare).

Conceptul de sistem social este central în analiza componentelor vieţii sociale, a structurilor unitare ale societăţii, privite în unitatea indisolubilă şi în interacţiunea lor. Teoria general acceptata a sistemelor are o valoare metodologică de cea mai mare importanţă, atât pentru înţelegerea societăţii în ansamblul componentelor ei, precum şi din perspectiva interdeterminărilor complexe dintre subsistemele ce alcătuiesc sistemul social global, hipercomplex şi dinamic.

Totodată, din perspectiva analizei sistemice se pot evidenţia mai adecvat interacţiunile dintre agenţii acţiunilor sociale ( individuali şi colectivi), pe de o parte, şi dintre diferitele categorii de „fapte sociale „ca rezultante ale acţiunilor acestora, pe de altă parte.

Interdependenţa componentelor vieţii sociale, a formelor ei de organizare, unitatea şi interacţiunea dintre acestea, constituie caracteristici logice ale vieţii şi realităţii sociale, pe care ni le relevă abordarea societăţii ca sistem.

Printre numeroasele definiţii nominale date sistemului amintim următoarele : „totalitate organizată, compusă din elemente solidare ce nu se pot defini decât unele în raport cu celelalte în funcţie de locul lor în totalitate „ ( Saussure, 1931); „ unitate rezultând din acţiunea reciprocă a părţilor” ( Ackold,1960); „ ansamblu de elemente interdependente, adică legate între ele prin relaţii, astfel încât dacă una este modificată, celelalte sunt de asemenea şi , în consecinţă, întreg ansamblu se transformă „ ( Lapierre, 1973 ) ; „ ansamblu de elemente identificabile, interdependente, adică legate între ele prin astfel de relaţii încât dacă una dintre ele se modifică, celelalte se modifică de asemenea şi, în consecinţă, întreg ansamblul sistemului se modifică, se transformă Este totodată un ansamblu limitat ale cărui limite sunt definite în funcţie de obiectivele ( scop, proiecte, finalităţi, teleonomie, proprietăţi) ce doresc a fi privilegiate” ( Lugan, 1993). (Apud : Caprinschi, Anton, Bocancea, Cristian. Ştiinţa politicului. Tratat. Vol. 1.Iaşi: Editura Universităţii „Al. I.Cuza”,, 1998, p.155-156).

Din prezentarea definiţiilor sistemului se poate observa că acestea pun în evidenţă dubla condiţionare – materială şi spirituală- a conceptului de sistem. Conceptul de sistem desemnează, pe de o parte, o entitate concretă ce funcţionează ca sistem ; un ansamblu structurat de elemente corelate funcţional în realitate. Din această perspectivă, existenţa în genere este , în fond, un univers al sistemelor de obiecte şi procese funcţional interrelate. Pe de altă parte, conceptul de sistem desemnează modelul mental, abstract al entităţii concrete ce funcţionează ca sistem. Din această perspectivă, sistemele sunt conceptele ce furnizează o modalitate globală de cunoaştere şi înţelegere a sistemelor de obiecte şi procese din realitate. ( p.156 ). Conceptul de sistem este condiţionat de realitatea sistemică a lumii care-l informează, dar la rândul său, în calitate de abstracţie generalizată, el modelează această realitate. Una dintre definiţii date sistemului aparţine lui Bernard Walliser :”un ansamblu aflat în raporturi reciproce cu mediul, aceste schimbări asigurându-i o anumită autonomie. Ansamblu format din subsisteme în interacţiune, această interdependenţă asigurându-i o anumită coerenţă. Ansamblu suportând modificări mai mult sau mai puţin profunde în timp, conservând , însă, o anumită permanenţă” ( p.159). Dubla condiţionare – materială şi spirituală- conferă conceptului de sistem avantajul operaţionalizării. Operaţionalizarea conceptului de sistem se manifestă prin capacitatea de modelare, puterea de simulare şi implicit, forţa cognitiv-euristică. Conceptul de sistem operează ca model construit mental pe baza delimitării unei problematici specifice detaşate din complexitatea înconjurătoare şi din mediul intern. Puterea de a modela organizările complexe, de a simula dinamica acestor complexităţi şi de a descoperi regularităţi şi tendinţe conferă conceptului de system, operaţionalitate şi, implicit, potenţial paradigmatic. Conceptul de sistem se referă, în acelaşi timp, la fenomen şi observator, la ceva ce este analizat şi la cineva care analizează. Conceptul de sistem focalizează fluxul cunoaşterii pe ansamblul relaţiilor( structurilor ), dar şi pe modelarea mentalitatii. Din această dublă condiţionare a conceptului de sistem decurge o consecinţă epistemologică importantă : sistemul nu este un lucru în sine, ci un fenomen cognoscibil, un fenomen devenit obiectul unei modelări determinate efectuate de un observator ( p.160 ).

Caracteristicile definitorii pentru orice sistem se referă la :
a) totalitate unitară de elemente aflate în interconexiuni, raporturi de interdeterminare reciprocă, în baza cărora partea se subordonează întregului, iar acesta din urmă este cu totul distinct de fiecare parte a sa ;
b) integralitate structurală şi funcţională a tuturor componentelor, în interacţiuni ce generează efecte specifice întregului şi asigură identitatea lui calitativă ;
c) ansamblu unitar de elemente interconectate, capabil de organizare şi autoorganizare, de reglare şi autoreglare în baza cărora sistemul realizează adaptarea la mediu şi din care rezultă reproducerea de sine ;
d) posibilităţi de adaptare dinamică şi direcţionare sau orientare spre îndeplinirea unor obiective comune sau spre atingerea anumitor stări calitative finale ( independent de multitudinea componentelor sau subsistemelor constituente).

Procesul autoreglării în cazul oricărui sistem solicită următoarea schemă logică operaţională :
a) „ blocul” de recepţie a informaţiilor privind funcţionalitatea diferitelor componente ale sistemului ( pentru interadaptarea lor reciprocă optimă, precum şi pentru adaptarea sa la „ mediul „ exterior cu care comunică sistemul) ;
b) „ blocul „ de analiză, prelucrare şi interpretare a informaţiilor receptate – pentru emiterea „comenzilor” – sau a unor „mesage”, care să permită funcţionalitatea pozitivă a sistemului ( echilibrul său dinamic cu sens progresiv ) ;
c) „blocul” de execuţie – adică de transformare a „informaţiilor de comandă” în acţiuni sau reacţii de răspuns ( operaţionale ) ;
d) „blocul” conexiunilor inverse ( feed-back ) ce permit evaluarea calităţii operaţiunilor executate, autocontrolul şi autocorectarea împlinirilor. (Constantinescu Virgiliu şi alţii. Op. cit., p.35 ).
Modalitatea prin care are loc interacţiunea sistem-observator este modelarea, construirea modelelor de către observator. Pentru a cunoaşte un sistem, trebuie construite modele capabile să-l reprezinte cât mai adecvat sub forma unor ansambluri de enunţuri, formule sau scheme grafice.
Sistemele pot atinge grade diferite de complexitate. În mare, există trei tipuri de sisteme : ordinea sistemelor mecanice ; autoreglarea homeostatică a organismelor vii ; autoorganizarea sistemelor socio-umane . ( Caprinschi,Anton, Bocancea,Cristian. Op. cit., p.177 ) .

În acest context este problematica de bază a analizei sistemelor sociale. În ultimele decenii asistăm la rafinarea strategiilor şi nuanţarea procedeelor de modelare în cunoaşterea socială.

Demersul ştiinţific sistemic din ultimul deceniu poate fi privit ca o reacţie a cunoaşterii sociale, atât faţă de tentativa reconstituirii unei macroteorii cu vocaţie universală, cât şi faţă de acea a fărâmiţării efortului cognitiv într-o cercetare parcelară şi evenimenţială. Aceasta nu înseamnă, însă, că modelele sistemice nu fac apel la cercetările empirice sau la practica ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice. O miză importantă a analizei sistemelor sociale este tocmai conectarea planurilor empirice şi teoretice.

Cunoaşterea ştiinţifică a vieţii sociale solicită analiza sistemelor. Condiţiile de existenţă ale societăţilor umane pun în evidenţă dinamica diferitelor sisteme de activitate colectivă. „ Prin natura sa – arată sociologul român C. Zamfir – viaţa socială prezintă caracteristica de sistem la toate nivele sale de organizare : grupul de muncă, familia, întreprinderea, localitatea, societatea globală, umanitatea. Unitatea cea mai simplă care prezintă caracteristica de sistem a vieţii social-umane este activitatea care prezintă un sistem de comportamente, de acţiuni, astfel organizat şi orientat încât să realizeze o anumită finalitate : cititul unei cărţi, producerea unui produs, construirea unei case. Ceea ce distinge un sistem social de un sistem uman individual este participarea mai multor persoane la respectiva activitate. Dacă cititul unei cărţi de către o persoană reprezintă un sistem uman, ridicarea unei case de către un grup de constructori reprezintă un sistem social „ (Dicţionar de sociologie , coordonatori : Zamfir,Cătălin, Vlăsceanu, Lazăr. Bucureşti: Editura Babel, 1993, p.552 ).

Observăm că faptele şi relaţiile interumane se cristalizează în adevărate relaţii sociale. Acestea sunt ansambluri organizate de procese legate între ele prin interacţiuni suficient de coerente şi de suple pentru a deveni capabile de un anumit grad de autonomie. Un sistem social este un ansamblu de activităţi colective în vederea realizării unei finalităţi , fie acestea : producerea şi schimbul bunurilor materiale, transmiterea informaţiilor etc. Un sistem social este, deci, din punct de vedere ontologic, un sistem de activitate socială capabil de modificarea propriilor reguli în scopul atingerii obiectivului urmărit. ( Caprinschi, Anton, Bocancea, Cristian. Op. cit.,.p.185). Din modul în care sunt concepute sistemul social şi postulatele analizei sistemice decurg anumite consecinţe teoretico-metodologice importante. O primă consecinţă este că, din perspectivă epistemologică, sistemul social este un model cognitiv.

Aceasta înseamnă că în planul cercetării sociologice conceptul de sistem social nu este un concept de obiect, conceptul unui obiect social determinat, ci un concept instrumental, un model analitic global, adică un instrument de analiză a complexităţii sociale prin diferite procedee de modelare a acesteia.
În calitate de model sociologic ( cognitiv ), sistemul social nu este o analiză descriptivă, de descompunere a complicatului în elemente simple, ci o manieră analitico-sintetică de integrare a inepuizabilei complexităţi sociale. De aici, decurge o altă consecinţă epistemologică importantă : un sistem social nu este compus din elemente ultime, ci din alte sisteme şi subsisteme complexe.

În loc de a descompune complicatul în elemente simple, căutând cu obstinaţie „ elementul ultim „ reprezentarea sistemelor ca sisteme de sisteme şi subsisteme, deschide noi orizonturi de cunoaştere şi înţelegere a complexităţii sociale. Un sistem social nu este un obiect, o unitate socială concretă, ci un model mental de analiză globală a realităţii sociale prin dinamica sistemelor de activitate. Sistemismul sociologic este un mod de a concepe şi înţelege realitatea socială ca dinamica şi interacţiunea diferitelor sisteme şi subsisteme de activitate colectivă: producţia de bunuri materiale şi simbolice, transmiterea informaţiilor, reglarea proceselor sociale etc .

O altă consecinţă epistemologică importantă ce rezultă din analiza sistemelor sociale este aceea că sistemul social nu se identifică cu societatea globală. Societatea nu este un sistem social şi nici chiar un sistem social total/ sistem societal. Societatea este o totalitate concretă, o realitate multi-procesuală și multi-factuală complexă ce înglobează unități sociale aflate într-o rețea de relații. Realitatea de o complexitate inepuizabilă, societatea este străbătută de numeroase şi diferite sisteme sociale .( p.190).

Condiţiile universale de existenţă a societăţilor umane constituie marile sisteme de activitate socială. Fiecare dintre condiţiile de existentă ale unei societăţi oarecare este, în fond, un sistem de activitate socială cu o finalitate proprie. Astfel, ansamblu proceselor prin care o populaţie umană se menţine în viaţă şi se reproduce generează sistemul biosocial; ansamblul proceselor prin care o societate îşi amenajează spaţiul, coabitând cu alte specii în mediul natural dat, delimitează sistemul ecologic; ansamblul proceselor şi procedeelor prin care o societate produce, schimbă, consumă bunurile materiale desemnează sistemul economic ; ansamblul proceselor prin care o societate îşi reglementează raporturile interne şi pe cele externe prin organizarea şi direcţionarea acţiunilor colective coagulează sistemul politic; ansamblu proceselor prin care se realizează transmiterea, recepţionarea şi prelucrarea informaţiilor constituie sistemul comunicaţional; ansamblul proceselor de instituire imaginară a societăţii prin producerea şi difuzarea valorilor spirituale, simbolurilor, credinţelor, codurilor ştiinţifice, etice, estetice edifică sistemul sociocultural. Interacţiunea marilor sisteme de activitate socială specializate structuro-funcţional dă naştere vieţii sociale, societăţii globale ca realitate complexă, multifactuală, multiprocesuală.

Distincţia dintre marile sisteme de activitate socială – biosocial, ecosocial, economic, politic , comunicaţional, sociospiritual, nu este arbitrară. În primul rând, fiecare din aceste sisteme sociale îndeplineşte funcţii specifice prin mijloace proprii, dar şi prin interacţiune cu celelalte sisteme sociale. În al doilea rând, relativa autonomie a sistemelor sociale se datorează şi faptului că acestea nu se modifică în acelaşi timp. Funcţionalitatea specifică şi asincronismul transformărilor pot fi considerate criterii ale autonomiei relative a diferitor sisteme sociale.

Sistemele sociale sunt ansambluri de activităţi şi procese biosociale, ecosociale, economice, politice, comunicaţionale, socioprofesionale mereu în interacţiune în totalitatea concretă a unei societăţi globale. Conceptul de societate globală este sintetic. El operează o mediere între concret şi abstract, între totalitatea concretă de analizat şi categoriile de analiză, între fenomenul social total de explicat şi instrumentele conceptuale ale explicaţiei.

Sistemele şi subsistemele sociale pot atinge grade diferite de diferenţiere şi integrare. În funcţie de aceste aspecte se poate stabili o tipologie a sistemelor sociale. Astfel, deosebim:
-diferenţiate şi integrate;
-integrate, însă slabi diferenţiate;
-sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu niveluri variate în ceea ce priveşte interacţiunea lor cu alte sisteme;
-sisteme cu niveluri diferite de acomodare, asimilare, competiţie şi cooperare în relaţie cu alte sisteme.

Evaluarea părţilor în caracterizarea întregului sugerează existenţa a două tipuri de relaţii în configurarea sistenmelor : relaţii de subordonare, care privesc raportul dintre întreg şi parte, dintre sistem şi elementele componente; relaţii de coordonare, care privesc fie raporturile dintre elementele în cadrul sistemului, fie raporturile dintre sistemele în context sau dintre elementele unor sisteme diferite. Intercalarea acestor tipuri rezultă atât din relativitatea conceptelor de întreg şi parte (fiecare parte fiind simultan întreg în raport cu sistemele de referinţă subiacente, şi invers, fiecare întreg fiind totodată parte în raport cu sistemele de referinţă suprapuse), cât şi din sinteza dintre raporturile structurale şi raporturile funcţionale în caracterizarea sistemelor. (Bulgaru, M (coordonator). Op. cit., p.76)

Sistemul social, ca de altfel şi celelalte tipuri de sisteme, se caracterizează printr-o stare de echilibru intern care poate fi static sau dinamic.

Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări a elementelor sistemului care sunt reciproc compatibile, trezentând deci o mare stabilitate. În acest sens un sistem poate avea mai multe configuraţii, stări interne posibile, fiecare reprezentând un grad ridicat de stabilitate.

Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continue, fără a se ajunge la forme de echilibru înalt stabile.

Din punct de vedere metodologic, există o distincţie şi între sisteme finaliste şi sisteme de interacţiune sau suprasisteme.
Sistemele finaliste se caracterizează prin faptul că întreaga lor organizare şi dinamică este determinată de realizarea unei finalităţi. Fabricarea unui tip de produse determină organizarea internă a unei întreprinderi; dezvoltarea cunoaşterii determină modul de organizare a activităţilor de cercetare ştiinţifică la nivelul unui cercetător sau al unui institut de cercetători. Un sistem finalist este compus dintr-o mulţime de acţiuni astfel constituite încât ansamblul lor să ducă la realizarea respectivei finalităţi. De regulă, sistemele finaliste tind să-şi exprime organizarea într-un amplu sistem de statuse şi roluri.

Sistemele de interacţiune (interdependenţă) nu sunt finaliste, ci sunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează, tinzând să realizeze un anumit echilibru ce reprezintă o rezultantă a acestor interacţiuni. Datorită faptului că reprezintă un sistem rezultat din interdependenţa mai multor sisteme orientate finalist, ele pot fi numite suprasisteme (sisteme de sisteme) .

Analiza sistemului social prin modele. Cunoaşterea vieţii sociale şi caracterizarea fiecărui model de societate porneşte de la problema de studiu, de la modul de abordare, de la utilizarea observării şi sistematizării datelor printr-o schemă analitică. Orica analist are o concepţie generală privind diferitele sectoare ale realităţii în care îşi desfăşoară cercetările sale, ceea ce constituie pentru acesta un anumit cadru teoretico-aplicativ al modulului în care o asemenea realitate se constituie şi funcţionează. Respectivele modele sunt absolut necesare pentru înţelegerea unei realităţi sociale foarte diverse, pentru formularea de soluţii pe baza cărora organismele sociale îşi pot perfecţiona activitatea practică.

Un model poate conduce la un anumit număr de teorii, dar uneori dintre acestea se poate desprinde o teorie cu mare forţă de generalizare, care să devină la rândul său un model de analiză. Vom utiliza termenul de model cu semnificaţia de imagine globală a liniilor dominante ce conturează un fenomen important, luând în considerare natura unităţilor componente şi raportul dintre acestea. ( Constantinescu Virgiliu şi alţii. Op. cit.,, p.37). În ceea ce priveşte teoria, avem în vedere acel instrument euristic de organizare a cunoaşterii, existent într-un moment particular, cu aplicare la o anumită problemă şi care se pune în termeni mai mulţ sau mai puţin explicit. Teoria este deci mai limitată şi mai precisă decât modelul.

Cu ajutorul unei teorii putem să demonstrăm abaterea sau eroarea, în timp ce cu ajutorul modelului putem să formulăm o judecată cu privire la integritatea sa, la utilitatea sau ineficienţa sa.
Se constată că majoritatea sociologilor sunt influenţaţi şi sunt orientaţi de modele, aproximativ coerente, care formează baza pentru formularea unor concepţii teoretice de mare anvergură.

Modelul evolutiv al societăţii. Încă de la primele lucrări realizate de precursorii sociologiei, omul şi societatea erau consideraţi într-un permanent progres, care ţintea spre grade de evoluţie apte să le conducă, de-a lungul timpului, spre o fază finală de perfecţionare. Modelul evolutiv al societăţii este reprezentat într-un mare număr de teorii. Comte stabilea cele trei stadii de-a lungul cărora toate societăţile trebuie să treacă: cucerirea, apărarea şi industria. În cadrul fiecăreia din aceste faze, el distingea stadii paralele de dezvoltare a gândirii umane, care evoluează de la teologie la metafizică, până va căpăta o perfecţiune ca aceea a filosofiei pozitive. Spencer, la rândul său, a redat o schemă evolutivă mult mai puţin grandioasă, dar a susţinut că sociologia este „studiul evoluţiei în forma sa cea mai complexă”.

În modelul evolutiv, societatea este reprezentată ca şi cum în dezvoltarea socială a omului ar fi existat un element imanent, care impunea fiecărui stadiu să dezvolte un rol în direcţia determinată de „legea naturală”.

De asemenea, şi alţi sociologi (W.G. Summer, Marx, Engels) au acordat ideii de evoluţie o importanţă aparte, în anumite cazuri ea fiind folosită pentru a susţine teze politice opuse. Spre exemplu, în timp ce Summer a încercat să explice evoluţia în sensul de a lăsa să se desfăşoare după un itinerar stabilit de natură, Marx şi Engels au susţinut că orice stadiu al civilizaţiei – ca de pildă, feudalismul – conţine în sine „germenii propriei distrugeri” şi pregăteşte astfel fazele pentru stadiul următor care îl succede în mod inevitabil. În aceste schimbări, rolul principal revine (în concepţia lor) unor revoluţii violente.

Distingem un element comun în teoriile lui Comte şi Marx, potrivit căruia orice societate trebuie să parcurgă un număr fix şi limitat de faze ale unei anumite secvenţe a evoluţiei. Din acest motiv, teoriile lor au mai fost calificate ca „teorii unilineare ale evoluţiei”.

Teoriile ciclice sunt o variantă importantă a concepţiilor unilineare despre evoluţie. Astfel de teorii prezintă un anumit număr de faze şi cicluri prin intermediul cărora o cultură poate să treacă într-un lung spaţiu de timp de mai multe ori.

Teoria „circulaţiei elitelor”, „a dinamicii sociale şi culturale”susţinute de Pareto şi, respectiv, Sorokin se încadrează unor astfel de elaborări teoretice.
Teoria universală a evoluţiei susţine că nu orice societate trece în mod necesar prin aceleaşi faze fixe de dezvoltare. Aceasta susţine cu deosebire rolul culturii umanităţii în întreaga sa complexitate, cultură care urmează o linie delimitată de evoluţie. Devenirea culturii, chiar dacă nu are un ritm continuu, cunoaşte salturi pe măsură ce noi surse de energie sunt utilizate. Această concepţie a lui L. White porneşte de la ideea că tehnologia, cantitatea de energie produsă şi modul în care este folosită determină formele şi conţinutul culturii şi societăţii.
O contribuţie la această teorie a fost elaborată de W. Ogburn , care a susţinut rolul invenţiei în schimbarea socială şi s-a ocupat de creşterea ratei culturii materiale, elaborând faimoasa lege a „rămânerii în urmă din punct de vedere cultural”, din care cauză schimbările culturii nemateriale, adică ale ideilor noastre, se dezvoltă mai lent decât schimbările în cultura materială, adică în tehnologia şi invenţiile realizate în societate. ( p.38-39)

Un alt tip de teorie evoluţionistă, denumită multilineară a apărut mai recent. Susţinătorii acesteia se întreabă cum se explică desfăşurarea unor secvenţe mult mai limitate ale dezvoltării. Ei pornesc de la existenţa unei relaţii între dezvoltarea economică şi schimbările care au avut loc în sistemul familiei.

Modelul organicist. În gândirea socială au existat dintotdeuna analogii între societate şi organisme vii. Manifestarea cea mai cunoscută a acestui mod de a gândi s-a observat în concepţiile legate de structură şi funcţie, care au fost folosite în lucrările lui Spencer, apoi ale lui Durkheim şi în operele marilor antropologi englezi de orientare sociologică, Malinowski şi Radcliffe-Brown. În acest mod, perspectiva organicistă a avut o influenţă puternică asupra sociologilor americani, cu deosebire a celor care prin studiile lor au avut ca mentor pe Parsons . Trăsătura principală a punctului de vedere structural-funcţionalist rezultă din recunoaşterea unei importanţe deosebite care se acordă societăţii şi interrelaţiilor sale. Termenii în care formulează funcţionaliştii problema dezvoltării se referă la modul în care viaţa socială se menţine şi continuă în decursul timpului, cu toate că în fiecare nouă generaţiei se constată o completă schimbare a membrilor societăţii.

Constatarea este că „viaţa socială continuă, pentru că societăţile găsesc mijloace (structurile) cu care acestea satisfac nevoile (funcţiile) care sunt preexistente şi, în acelaşi timp, urmări (consecinţe) ale vieţii organozate”.

Concepţia evolutivă şi cea funcţională nu se află în opoziţie, dar obiectivele şi temele lor de studiu sunt diferite. Perspectiva structural-funcţională presupune o viziune temporală mult mai circumscrisă. Aceasta opreşte mişcările sistemului la un anumit timp pentru a înţelege cum sistemul, ca atare, acţionează în acel moment. Pornind de la o anumită instituţie, evoluţioniştii încearcă să înţeleagă în ce mod faza evolutivă a întregii societăţi modelează forma instituţiei; dimpotrivă, funcţionaliştii pun în evidenţă cum contribuie instituţia la menţinerea societăţii în activitate. Din această perspectivă, sociologul poate să studieze şi să înţeleagă procesul schimbării.
Scopul celor ce aplică metoda organicistă (structural-funcţională) este aceea de a determina care sunt condiţiile şi cerinţele vieţii sociale, să determine procesele cu ajutorul cărora o anumită societate încearcă să-şi satisfacă propriile nevoi. Modelul organicist trebuie să stabilească în ce mod diferitele structuri sunt coordonate şi integrate pentru a conserva unitatea societăţii văzută ca sistem complet.

Concepţia structural- funcţională a contribuit la înţelegerea a numeroase caracteristici ale societăţii, prin faptul că au fost analizate în raport cu funcţia lor ( adică în raport cu partea de efort pe care au adus-o la continuarea vieţii sociale). Gândirea sociologică a fost stimulată prin această modalitate de abordare a socialului, contribuind la clarificarea importanţei a numeroase funcţii pentru continuitatea vieţii sociale, care altfel ar fi putut rămâne neobservate sau subevaluate.

Modelul de echilibru şi modelul de conflict. Modelul de echilibru al societăţii reprezintă o versiune particulară a perspectivei funcţionaliste. Se afirmă că acest model desconsideră aspectul conflictual şi tensional al societăţii şi exercită o influenţă politică conservatoare asupra gândirii sociologice. Teoria funcţionalistă susţine în mod deschis că lipsa prelungită a practicării anumitor funcţii duce la dizolvarea societăţii şi că schimbarea unei structuri influenţează asupra abilităţii de a practica o funcţie, că schimbarea unei substructuri prezintă importanţă în mod obişnuit pentru alte structuri ale aceluiaşi sistem. Probleme schimbării nu mai e în centrul interesului în cadrul modelului de echilibru, deoarece atenţia este concentrată asupra „ stabilităţii” sistemului.

Teoria echilibrului este în principal elaborată de T. Parsons şi de unii dintre elevii săi. Ea este dezvoltată în jurul conceptului de „homeostazie” preluat din fiziologia umană. Folosind acest model, Parsons şi alţi sociologi au conceput societatea ca şi cum aceasta ar încerca ( cu adaptări mai mult sau mai puţin automate de reechilibrare a balanţei proprii ) să răspundă perturbărilor care sunt rezultatul efectului unor forţe interne sau externe. Este luată ca exemplu apariţia unor situaţii în care familia devine slabă şi nu-şi mai poate îndeplini funcţiile, ceea ce determină o scădere a gradului de îngrijire şi socializare a copiilor şi ar putea duce la apariţia unui izvor de tensiuni în sistemul de valori.

Dacă din aceste familii provine un număr disproporţionat de mare de tineri delincvenţi, ar rezulta daune sociale importante. Se evidenţiază astfel apariţia unor elemente de dezechilibru în sistemul social, ceea ce sugerează, conform modelului de echilibru că în faţa unei astfel de situaţii, societatea trebuie să ia anumite măsuri corective, de natură să restabilească echilibrul social.

Faţă de modelul de echilibru se afirmă opoziţia modelului conflictual al societăţii. Acesta susţine că în societatea modernă nu se poate vorbi de un echilibru armonios pentru a cărui conservare se utilizează resursele sociale.

Dimpotrivă, majoritatea societăţilor cunosc manifestări de conflict şi, cu deosebire, un conflict de interese. De aici derivă convingerea după care condiţia fundamentală a vieţii sociale nu este consensul, ci disensiunea, din care decurge lupta pentru putere şi pentru avantage economice între diversele grupuri sociale.

Ceea ce caracterizează, în viziunea modelului conflictual, viaţa socială nu este efortul constant de a impune armonia şi echilibrul, ci o luptă fără sfârşit între acei ce sunt lipsiţi de privilegii şi doresc să si le asigure şi acei ce au privilegii dorind să şi le sporească sau să împiedice pe alţii de a le acapara. Numărul cercetătorilor care susţin modelul conflictului social a sporit, fără ca aceasta să conducă la clarificarea disputei. În viaţa socială se constată atât stări de conflict, cât şi o tendinţă spre consens, de unde şi rolul sociologie de a evalua fenomenele sociale şi a formula concluzii care să permită perfecţionarea managementului social.( p. 40-41).

Alte modele de analiză sociologică. Studierea fenomenelor şi proceselor care au loc în societate a fost orientată de asemenea şi de modele, cum sunt cele provenite din ştiinţa fizică şi chiar din matematică. Nevoia lor a apărut din necesitatea de a găsi modalităţi cât mai adecvate pentru a putea da răspuns problemelor pe care se pune dezvoltarea societăţii pornind de la înţelegerea pe baze ştiinţifice a realităţii sociale.
a) Modelul preluat din fizică. Este cunoscută preocuparea lui Comte de a asigura noii ştiinţe ca obiect societatea umană, un suport metodologic capabil să permită o cunoaştere de asemenea nivel încât să o apropie de ştiinţele exacte. Înainte de a utiliza conceptul de sociologie, el a folosit pentru noua disciplină termenul de „fizică socială”.

Numeroşi alţi sociologi, printre care G. Lundberg şi S. Dodg, au continuat ulterior să susţină că studierea societăţii trebuie să se efectuieze după o schemă specifică ştiinţelor naturale. În consecinţă, s-au făcut încercări interesante de a prelua pentru sociologie principii din mecanică şi de a extinde aparatul matematic la nivelul fenomenelor umane, ceea ce a dat naştere la cunoscute lucrări de mecanică socială.

Prestigiul repurtat şi succesele obţinute în ştiinţele exacte a stimulat pe sociologi să încline spre considerarea acestora ca fiind capabile să ofere cheia magică ce deschide perspectiva unei cunoaşteri ştiinţifice de un nivel superior, chiar şi atunci când analogia între fenomenele sociale şi cele fizice are o valoare scăzută. În practica ştiinţifică actuală se apreciază că terminologia fizică preluată în sociologie este total nesatisfăcătoare, deoarece nu conduce la obţinerea unor rezultate relevante. Pămâne o preocupare de viitor pentru a stabili în ce măsură anumite metode care permit analiza fenomenelor sociale cu caracter de masă îşi dovedesc validitatea în analizele sociologice sau acestea trebuie supuse unor verificări pe baza cărora ele pot fi dezvoltate şi formulate spre a putea satisface cerinţele analizei sociale.
b) Modele statistice şi matematice. În analiza fenomenelor sociale şi a societăţii în ansamblu său un loc important a fost cucerit de modele statistice de analiză a căror aplicare a căpătat o mare răspândire datorită faptului că au putut fi validate şi adaptate cerinţelor specifice sociologiei. Sociologii înclină să considere tehnicile lor ca fiind „neutre”, cu toate că în rândul acestora predomină metodele preluate din sattistică şi matematică, cu acceptarea tacită a unor convenţii şi condiţii de utilizare. Anumite raporturi matematice au fost transferate în statistica socială şi adaptate unor nevoi complexe ale analizei, ceea ce în anumite limite constituie un succes şi conferă un model de abordare capabil să excludă descriptivismul şi studiul superficial.

Cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, aplicarea modelelor statistico-matematice a cunoscut o înviorare deosebită. De altfel, se apreciază că, cu cât sociologia va putea utiliza procede cu ajutorul cărora să măsoare şi să caracterizeze într-un mod cât mai exact diferitele dimensiuni ale realităţii sociale, cu atât mai mult ea se va transforma într-o ştiinţă cu înalt grad de exactitate. Prin modelul statistic pot fi redate procesele stochastice, regularităţile şi tendinţele, intensitatea schimbărilor şi poate fi modelată desfăşurarea unor fenomene social-economice pe termen lung, mediu şi chiar lung.

Progresele obţinute în utilizarea acestor metode tind să conducă la formularea de sinteze şi tipologii prin care sistemul social şi subsistemele acestuia capată o relevanţă pentru practica socială, pentru elaborarea unor măsuri capabile să influenţeze desfăşurarea proceselor sociale.

Diversitatea modelelor de studiere a societăţii explică bogăţia instrumentelor cu ajutorul cărora putem desfăşura studierea realităţii sociale. Astfel de modele devin instrumente care sugerează diverse probleme, pun în lumină date relevante, stabilesc modul în care trebuie să fie obţinute, orientează spre metodele cu care datele respective pot să fie analizate. Majoritatea modelelor dau posibilitatea distingerii unor perspective mai generale. Scopul utilizării modelelor este de a asigura sociologie mijloacele necesare pentru a obţine cunoştinţe prin care să poată efectua o analiză specifică a societăţii, prin care să contribuie într-o modalitate proprie la dezvoltarea sistemului social.
În sociologie conceptul de „ societate ” are sens numai în cazul în care este opus unei sume simple de indivizi;

Caracteristicile de bază ale societăţii sunt:
Prima caracteristică a societăţii o constituie teritoriul în cadrul căruia are loc consolidarea legăturilor sociale dintre indivizi;
Cea de-a doua caracteristică a societăţii rezidă în capacitatea ei de a menţine şi reproduce o intensitate înaltă a interlegăturilor interne;
Cea de-a treia caracteristică a societăţii rezidă în capacitatea acesteia de a funcţiona autonom şi de autoreglementare;
În al patrulea rând, societatea se caracterizează printr-o capacitate considerabilă de integrare;
În societatea preindustrială care mai este numită şi tradiţională, condiţia de bază a dezvoltării o constituie agricultura, iar biserica şi armata – instituţiile sociale fundamentale. Structurile sociale din cadrul acestui tip de societate evaluau lent, libertatea individului era înăbuşită;

Principiile de bază ale societăţii industriale sunt :
–Proprietatea privată ca bază a creşterii economice, libertăţii personale şi asigurării ordinii sociale;
–Businessul ca forţă motrice a progresului social ( figura principală o constituie antreprenorul);
–Managerismul – ca formă de conducere ( figura principală – administratorul instruit ) ;
–Democraţia pluralistă, care asigură consensul politic ( lipsa în cadrul societăţii a grupurilor social-politice dominante ca bază a dictaturii );
–Deideologizarea vieţii sociale, care conduce la dispariţia antagonismelor conflictelor sociale ;
–Corporatismul ca formă supranaţională de dezvoltare a societăţii ( de exemplu, Piaţa comună ).
Trăsăturile principale ale societăţii postundustriale sunt:
– cunoştinţele teoretice ( dar nu capitalul ) ca element organizaţional principal, „ nod de nervi „ al sistemului social;
– „revoluţia cibernetică”, care determină perfecţionarea tehnologiilor;
Sistemul social reprezintă: „totalitate organizată, compusă din elemente solidare ce nu se pot defini decât unele în raport cu celelalte în funcţie de locul lor în totalitate „ ;
„ unitate rezultând din acţiunea reciprocă a părţilor” ;

Conceptul de sistem este utilizat în două sensuri foarte diferite – ca obiect din lumea reală sau ca perspectivă de analiză a unui obiect;
Un sistem social nu este compus din elemente ultime, ci din alte sisteme şi subsisteme complexe;

Caracteristicile definitorii pentru orice sistem se referă la :
a) totalitate unitară de elemente aflate în interconexiuni , raporturi de interdeterminare reciprocă, în baza cărora partea se subordonează întregului, iar acesta din urmă este cu totul distinct de fiecare parte a sa ;
b) integralitate structurală şi funcţională a tuturor componentelor, în interacţiuni ce generează efecte specifice întregului şi asigură identitatea lui calitativă ;
c) ansamblu unitar de elemente interconectate, capabil de organizare şi autoorganizare, de reglare şi autoreglare în baza cărora sistemul realizează adaptarea la mediu şi din care rezultă reproducerea de sine ;
d) posibilităţi de adaptare dinamică şi direcţionare sau orientare spre îndeplinirea unor obiective comune sau spre atingerea anumitor stări calitative finale ( independent de multitudinea componentelor sau subsistemelor constituente;

În mare, există trei tipuri de sisteme : ordinea sistemelor mecanice ; autoreglarea homeostatică a organismelor vii ; autoorganizarea sistemelor socio-umane ;

Societatea nu este un sistem social şi nici chiar un sistem social total/ sistem societal. Societatea este o totalitate concretă, o realitate multiprocesuală şi multifactuală complexă ce înglobează unităţi sociale aflate într-o reţea de relaţii. Realitatea de o complexitate inepuizabilă, societatea este străbătută de numeroase şi diferite sisteme sociale.

Modelul reprezintă imaginea globală a liniilor dominante ce conturează un fenomen important, luând în considerare natura unităţilor componente şi raportul dintre acestea;

Scopul utilizării modelelor este de a asigura sociologiei mijloacele necesare pentru a obţine cunoştinţe prin care să poată efectua o analiză specifică a societăţii, prin care să contribuie într-o modalitate proprie la dezvoltarea sistemului social.

Orice sistem , inclusiv sistemele sociale, are trei părţi total distincte între ele:
[1] O parte formată din obiecte materiale. Numim evenimente schimbarea stării acestor obiecte. Să numim această parte hard (ex: Corpul fizic uman, scule, materii prime etc.).
[2] O parte construită din idei. Ideile se unesc între ele cu operatori logici şi se obţin programe. Această parte nu are nevoie de materie. Să o numim soft.
[3] O parte care face comunicarea între soft şi hard. Aceasta să o numim procesor. Procesorul primeşte de la soft un tip de idei numite comenzi şi le transformă în schimbări de stare ale evenimentelor din hard. Invers: Procesorul transformă oricare eveniment în o idee pe care o comunică softului. Această idee este numită informaţie a softului despre starea hardului său. Unele informaţii sunt rezultatul comenzilor date de soft mai înainte. Acestea se numesc informaţii feed back.

Softul crează şi conduce hardul şi nu invers cum cred materialiştii. Aceasta este axioma fundamentală a filozofiei noastre. Putem să identificăm foarte uşor aceste părţi la oricare sistem social.

Există multiple definiţii ale globalizării şi tot atât de numeroase sunt şi aspectele care îi ilustrează paradigma, însă printre acestea se regăseste un aspect care le domină în mod semnificativ pe celelalte: dinamica fenomenului de globalizare, ca element definitoriu pentru societăţile moderne, care nu poate fi întotdeauna echivalentă cu libertatea de dezvoltare şi păstrarea valorilor specifice fiecărei societăţi în parte. Dinamica există deja în însăşi opoziţia dintre efectele reale ale globalizării: în acelaşi timp, de fapt, ea individualizează şi centralizează, ameninţând serios simţul apartenenţei la comunităţile naţionale şi suveranitatea statelor şi concentrează puterea în organizaţiile economice transnaţionale. Într-un astfel de context, globalizarea poate fi înţeleasă ca o îndepărtare de poziţia de echilibru, de întoarcere la o fază precedentă (în sens determinist), o fază de ajustare şi de trecere spre un nou echilibru.

Dezvoltarea economiei la nivel mondial, adoptarea de politici care fluidizează deplasarea maselor de indivizi, precum şi ponderea tot mai mare a economicului în faţa politicului, transformă societatea actuală într-una globală, cu atitudini asemănătoare, cu probleme asemănătoare şi poziţii similare, deoarece acestea se repun în discuţie la nivel internaţional, implicând deci întreaga comunitate.

Statul să-şi dezvolte acele mecanisme de control a fenomenelor generate de globalizare şi, întrucât nu se poate opune influenţelor organismelor de tip comunitar internaţional, cea mai bunǎ soluţie este să coopereze cu acestea.

Transformările sociale recente, ca expresie a modernităţii dau o nouă dimensiune punctelor de vedere ale indivizilor, una globalizatoare.
Instituţiile existente contribuie, la susţinerea democraţiei în societatea respectivă. Astfel, Uniunea Europeană, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord sunt sisteme economice, politice, aflate în relaţie cu celelalte sisteme ale unui stat naţional, luat ca entitate singularǎ; raportate la sistemul social global, astfel de organizaţii suprastatale reprezintǎ subsisteme, cu implicaţii asupra modului de funcţionare a acestuia din urmă, a sistemului global. Aceasta înseamnă că orice schimbare petrecută într-un anumit sector al sistemului global determină transformări în toate subsistemele componente, aşa cum transformările de la nivelul subsistemelor determină modificări ale profilului sistemului global.

Problema suveranităţii statelor într-o erǎ globală este foarte dezbătută datorită implicaţiilor pe care le presupune. Guvernarea statelor în contextul crizelor internaţionale care afecteazǎ o întreagă zonă sau regiune este pusă sub semnul întrebării. Într-o lume a interdependenţei regionale şi globale, responsabilitatea luării deciziilor nu poate reveni numai entităţilor internaţionale. Graniţele teritoriale se definesc şi „se impun” de multe ori doar în temeiul după care indivizii sunt incluşi sau excluşi de la participarea la deciziile care afectează existenţa statului. În probleme globale este nevoie de o decizie care implică şi vizează întreaga umanitate. Însă ponderea în care organismele internaţionale pot limita raza de acţiune a celor mai puternice state nu poate fi cunoscută.

Interesele pe care aceste „super – puteri” le pot avea în anumite regiuni sau domenii implică şi folosirea oricăror mijloace ca aceste avantaje să nu dispară.
Globalizarea este un proces pe cât de complex, pe atât de uimitor prin faptul cǎ mizeazǎ în acelaşi timp atât pe unire, cât şi pe diviziune. Odatǎ cu asimilarea noastrǎ în marea societate globalǎ, se pune problema menţinerii posibilitǎţii de a lua decizii doar la nivel local, izolat, la nivel de comunitǎţi sau societǎţi. Cu siguranţǎ, nici o entitate socialǎ nu se poate sustrage acestui proces care globalizeazǎ atitudini, comportamente, moduri de a gândi, de a crea faptele, stiluri de viaţǎ ale comunitǎţilor, ale fiecǎrui individ luat în parte, ca entitate singularǎ, dar care îşi desfǎşoarǎ existenţa într-un cadru social.

Fiind un fenomen ce se desfǎşoarǎ la timpul prezent şi se întamplǎ cu noi, acum, globalizarea ridicǎ multiple analize şi întrebǎri de substrat. Acest concept al globalizǎrii se extinde pe o paletǎ de aspecte dintre cele mai diverse, de la cele de naturǎ politicǎ, economicǎ, tehnologicǎ şi ecologicǎ, pânǎ la elemente esenţiale de naturǎ socialǎ sau pânǎ la noile abordǎri ale problematicii pǎstrǎrii identitǎţii naţionale şi culturale.

Redefinirea spaţiului şi a timpului, dezvoltarea şi reinventarea tehnologiei şi a fluxului de informaţie, toate acestea reprezintǎ în acelaşi timp atât efecte, cât şi elementele de bazǎ ale procesului de globalizare. Global Ethic analizeaza si se confrunta, cu tot ce presupune un sistem complex, o societate globalǎ; evenimente care se petrec şi decizii care se iau departe de spaţiul în care existǎm, ne afecteazǎ şi ne influenţeazǎ viaţa. Astfel, principalele schimbǎri economice, politice şi chiar culturale, sociale, la nivel internaţional se petrec conform unor reguli specifice procesului de globalizare, ce necesita o atenta monitorizare si analiza.

Mass media s-a dezvoltat prin apariţia şi dezvoltarea ziarelor, revistelor, radio şi TV , site-urilor, blog-urilor, etc, toate acestea reprezentând canale de furnizare a informaţiei, astfel încât numǎrul indivizilor care au acces la cunoaştere a crescut semnificativ.

O lume globalizată, în care interacţiunea între populaţii, culturi şi religii este tot mai accentuată, iar procesele economice, politice şi structurile instituţionale transnaţionale ating dimensiuni planetare, are nevoie de o etică globală al cărei domeniu de aplicare şi semnificaţie morală să nu se limiteze doar la fiinţele umane, ci să cunoască o extindere spre toate domeniile (ecologie, economie, religie, cultură etc.). Discursul etic şi metodele de evaluare nu mai vizează ceea ce ţine de local sau regional, ci perspectiva este globală prin dimensiunea problemelor. Este important de menţionat rolul pe care îl are mass-media în transmiterea şi cunoaşterea problemelor la scară globală şi, prin urmare, în conturarea eticii globale. La nivel global, etica este implicată mai ales prin normativitate şi ceea ce ţine de etica aplicată, cu numeroasele subdomenii pe care le are.

Aşadar, mass media reprezintǎ intrumente esenţiale în procesul de globalizare, care este definit de un flux continuu de informaţii şi altele.

Condiţiile universale de existenţă a societăţilor umane constituie marile sisteme de activitate socială. Fiecare dintre condiţiile de existentă ale unei societăţi oarecare este, în fond, un sistem de activitate socială cu o finalitate proprie. Astfel, ansamblu proceselor prin care o populaţie umană se menţine în viaţă şi se reproduce generează sistemul biosocial; ansamblul proceselor prin care o societate îşi amenajează spaţiul, coabitând cu alte specii în mediul natural dat, delimitează sistemul ecologic; ansamblul proceselor şi procedeelor prin care o societate produce, schimbă, consumă bunurile materiale desemnează sistemul economic ; ansamblul proceselor prin care o societate îşi reglementează raporturile interne şi pe cele externe prin organizarea şi direcţionarea acţiunilor colective coagulează sistemul politic; ansamblu proceselor prin care se realizează transmiterea, recepţionarea şi prelucrarea informaţiilor constituie sistemul comunicaţional; ansamblul proceselor de instituire imaginară a societăţii prin producerea şi difuzarea valorilor spirituale, simbolurilor, credinţelor, codurilor ştiinţifice, etice, estetice edifică sistemul sociocultural. Interacţiunea marilor sisteme de activitate socială specializate structuro-funcţional dă naştere vieţii sociale, societăţii globale ca realitate complexă, multifactuală, multiprocesuală.

Distincţia dintre marile sisteme de activitate socială – biosocial, ecosocial, economic, politic , comunicaţional, sociospiritual, nu este arbitrară. În primul rând, fiecare din aceste sisteme sociale îndeplineşte funcţii specifice prin mijloace proprii, dar şi prin interacţiune cu celelalte sisteme sociale. În al doilea rând, relativa autonomie a sistemelor sociale se datorează şi faptului că acestea nu se modifică în acelaşi timp. Funcţionalitatea specifică şi asincronismul transformărilor pot fi considerate criterii ale autonomiei relative a diferitor sisteme sociale.

Sistemele sociale sunt ansambluri de activităţi şi procese biosociale, ecosociale, economice, politice, comunicaţionale, socioprofesionale mereu în interacţiune în totalitatea concretă a unei societăţi globale. Conceptul de societate globală este sintetic. El operează o mediere între concret şi abstract, între totalitatea concretă de analizat şi categoriile de analiză, între fenomenul social total de explicat şi instrumentele conceptuale ale explicaţiei.

Sistemele şi subsistemele sociale pot atinge grade diferite de diferenţiere şi integrare. În funcţie de aceste aspecte se poate stabili o tipologie a sistemelor sociale. Astfel, deosebim:

-diferenţiate şi integrate;

-integrate, însă slabi diferenţiate;

-sisteme sociale cu grade diferite de autonomie, cu niveluri variate în ceea ce priveşte interacţiunea lor cu alte sisteme;

-sisteme cu niveluri diferite de acomodare, asimilare, competiţie şi cooperare în relaţie cu alte sisteme.

Evaluarea părţilor în caracterizarea întregului sugerează existenţa a două tipuri de relaţii în configurarea sistenmelor : relaţii de subordonare, care privesc raportul dintre întreg şi parte, dintre sistem şi elementele componente; relaţii de coordonare, care privesc fie raporturile dintre elementele în cadrul sistemului, fie raporturile dintre sistemele în context sau dintre elementele unor sisteme diferite. Intercalarea acestor tipuri rezultă atât din relativitatea conceptelor de întreg şi parte (fiecare parte fiind simultan întreg în raport cu sistemele de referinţă subiacente, şi invers, fiecare întreg fiind totodată parte în raport cu sistemele de referinţă suprapuse), cât şi din sinteza dintre raporturile structurale şi raporturile funcţionale în caracterizarea sistemelor. (Bulgaru, M (coordonator). Op. cit., p.76)

Sistemul social, ca de altfel şi celelalte tipuri de sisteme, se caracterizează printr-o stare de echilibru intern care poate fi static sau dinamic.

Echilibrul static reprezintă o configuraţie de stări a elementelor sistemului care sunt reciproc compatibile, trezentând deci o mare stabilitate. Înn acest sens un sistem poate avea mai multe configuraţii, stări interne posibile, fiecare reprezentând un grad ridicat de stabilitate.

Sistemele dinamice sunt caracterizate prin faptul că schimbările interne sunt continue, fără a se ajunge la forme de echilibru înalt stabile.

Din punct de vedere metodologic, există o distincţie şi între sisteme finaliste şi sisteme de interacţiune sau suprasisteme.

Sistemele finaliste se caracterizează prin faptul că întreaga lor organizare şi dinamică este determinată de realizarea unei finalităţi. Fabricarea unui tip de produse determină organizarea internă a unei întreprinderi; dezvoltarea cunoaşterii determină modul de organizare a activităţilor de cercetare ştiinţifică la nivelul unui cercetător sau al unui institut de cercetători. Un sistem finalist este compus dintr-o mulţime de acţiuni astfel constituite încât ansamblul lor să ducă la realizarea respectivei finalităţi. De regulă, sistemele finaliste tind să-şi exprime organizarea într-un amplu sistem de statuse şi roluri.

            Sistemele de interacţiune (interdependenţă) nu sunt finaliste, ci sunt compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează, tinzând să realizeze un anumit echilibru ce reprezintă o rezultantă a acestor interacţiuni. Datorită faptului că reprezintă un sistem rezultat din interdependenţa mai multor sisteme orientate finalist, ele pot fi numite suprasisteme (sisteme de sisteme)

Analiza sistemului social prin modele. Cunoaşterea vieţii sociale şi caracterizarea fiecărui model de societate porneşte de la problema de studiu, de la modul de abordare, de la utilizarea observării şi sistematizării datelor printr-o schemă analitică. Orice analist are o concepţie generală privind diferitele sectoare ale realităţii în care îşi desfăşoară cercetările sale, ceea ce constituie pentru acesta un anumit cadru teoretico-aplicativ al modulului în care o asemenea realitate se constituie şi funcţionează. Respectivele modele sunt absolut necesare pentru înţelegerea unei realităţi sociale foarte diverse, pentru formularea de soluţii pe baza cărora organismele sociale îşi pot perfecţiona activitatea practică.

Un model poate conduce la un anumit număr de teorii, dar uneori dintre acestea se poate desprinde o teorie cu mare forţă de generalizare, care să devină la rândul său un model de analiză. Vom utiliza termenul de model cu semnificaţia de imagine globală a liniilor dominante ce conturează un fenomen important, luând în considerare natura unităţilor componente şi raportul dintre acestea. ( Constantinescu Virgiliu şi alţii. Op. cit.,, p.37). În ceea ce priveşte teoria, avem în vedere acel instrument euristic de organizare a cunoaşterii, existent într-un moment particular, cu aplicare la o anumită problemă şi care se pune în termeni mai mulţ sau mai puţin explicit. Teoria este deci mai limitată şi mai precisă decât modelul.

Cu ajutorul unei teorii putem să demonstrăm abaterea sau eroarea, în timp ce cu ajutorul modelului putem să formulăm o judecată cu privire la integritatea sa, la utilitatea sau ineficienţa sa.

Se constată că majoritatea sociologilor sunt influenţaţi şi sunt orientaţi de modele, aproximativ coerente, care formează baza pentru formularea unor concepţii teoretice de mare anvergură.

Modelul evolutiv al societăţii. Încă de la primele lucrări realizate de precursorii sociologiei, omul şi societatea erau consideraţi într-un permanent progres, care ţintea spre grade de evoluţie apte să le conducă, de-a lungul timpului, spre o fază finală de perfecţionare. Modelul evolutiv al societăţii este reprezentat într-un mare număr de teorii. Comte stabilea cele trei stadii de-a lungul cărora toate societăţile trebuie să treacă: cucerirea, apărarea şi industria. În cadrul fiecăreia din aceste faze, el distingea stadii paralele de dezvoltare a gândirii umane, care evoluează de la teologie la metafizică, până va căpăta o perfecţiune ca aceea a filosofiei pozitive. Spencer, la rândul său, a redat o schemă evolutivă mult mai puţin grandioasă, dar a susţinut că sociologia este „studiul evoluţiei în forma sa cea mai complexă”.

În modelul evolutiv, societatea este reprezentată ca şi cum în dezvoltarea socială a omului ar fi existat un element imanent, care impunea fiecărui stadiu să dezvolte un rol în direcţia determinată de „legea naturală”.

De asemenea, şi alţi sociologi (W.G. Summer, Marx, Engels) au acordat ideii de evoluţie o importanţă aparte, în anumite cazuri ea fiind folosită pentru a susţine teze politice opuse. Spre exemplu, în timp ce Summer a încercat să explice evoluţia în sensul de a lăsa să se desfăşoare după un itinerar stabilit de natură, Marx şi Engels au susţinut că orice stadiu al civilizaţiei – ca de pildă, feudalismul – conţine în sine „germenii propriei distrugeri” şi pregăteşte astfel fazele pentru stadiul următor care îl succede în mod inevitabil. În aceste schimbări, rolul principal revine (în concepţia lor) unor revoluţii violente.

Distingem un element comun în teoriile lui Comte şi Marx, potrivit căruia orice societate trebuie să parcurgă un număr fix şi limitat de faze ale unei anumite secvenţe a evoluţiei. Din acest motiv, teoriile lor au mai fost calificate ca „teorii unilineare ale evoluţiei”         .

Teoriile ciclice sunt o variantă importantă a concepţiilor unilineare despre evoluţie. Astfel de teorii prezintă un anumit număr de faze şi cicluri prin intermediul cărora o cultură poate să treacă într-un lung spaţiu de timp de mai multe ori.

Teoria „circulaţiei elitelor”, „ a dinamicii sociale şi culturale”susţinute de Pareto şi, respectiv, Sorokin se încadrează unor astfel de elaborări teoretice.

Teoria universală a evoluţiei susţine că nu orice societate trece în mod necesar prin aceleaşi faze fixe de dezvoltare. Aceasta susţine cu deosebire rolul culturii umanităţii în întreaga sa complexitate, cultură care urmează o linie delimitată de evoluţie. Devenirea culturii, chiar dacă nu are un ritm continuu, cunoaşte salturi pe măsură ce noi surse de energie sunt utilizate. Această concepţie a lui L. White porneşte de la ideea că tehnologia, cantitatea de energie produsă şi modul îb care este folosită determină formele şi conţinutul culturii şi societăţii.

O contribuţie la această teorie a fost elaborată de W. Ogburn , care a susţinut rolul invenţiei în schimbarea socială şi s-a ocupat de creşterea ratei culturii materiale, elaborând faimoasa lege a „rămânerii în urmă din punct de vedere cultural”, din care cauză schimbările culturii nemateriale, adică ale ideilor noastre, se dezvoltă mai lent decât schimbările în cultura materială, adică în tehnologia şi invenţiile realizate în societate. ( p.38-39)

Un alt tip de teorie evoluţionistă, denumită multilineară a apărut mai recent. Susţinătorii acesteia se întreabă cum se explică desfăşurarea unor secvenţe mult mai limitate ale dezvoltării. Ei pornesc de la existenţa unei relaţii între dezvoltarea economică şi schimbările care au avut loc în sistemul familiei.

Modelul organicist. În gândirea socială au existat dintotdeuna analogii între societate şi organisme vii. Manifestarea cea mai cunoscută a acestui mod de a gândi s-a observat în concepţiile legate de structură şi funcţie, care au fost folosite în lucrările lui Spencer, apoi ale lui Durkheim şi în operele marilor antropologi englezi de orientare sociologică, Malinowski şi Radcliffe-Brown. În acest mod, perspectiva organicistă a avut o influenţă puternică asupra sociologilor americani, cu deosebire a celor care prin studiile lor au avut ca mentor pe Parsons . Trăsătura principală a punctului de vedere structural-funcţionalist rezultă din recunoaşterea unei importanţe deosebite care se acordă societăţii şi interrelaţiilor sale. Termenii în care formulează funcţionaliştii problema dezvoltării se referă la modul în care viaţa socială se menţine şi continuă în decursul timpului, cu toate că în fiecare nouă generaţiei se constată o completă schimbare a membrilor societăţii. Constatarea este că „viaţa socială continuă, pentru că societăţile găsesc mijloace (structurile) cu care acestea satisfac nevoile (funcţiile) care sunt preexistente şi, în acelaşi timp, urmări (consecinţe) ale vieţii organozate”.

Concepţia evolutivă şi cea funcţională nu se află în opoziţie, dar obiectivele şi temele lor de studiu sunt diferite. Perspectiva structural-funcţională presupune o viziune temporală mult mai circumscrisă. Aceasta opreşte mişcările sistemului la un anumit timp pentru a înţelege cum sistemul, ca atare, acţionează în acel moment. Pornind de la o anumită instituţie, evoluţioniştii încearcă să înţeleagă în ce mod faza evolutivă a întregii societăţi modelează forma instituţiei; dimpotrivă, funcţionaliştii pun în evidenţă cum contribuie instituţia la menţinerea societăţii în activitate. Din această perspectivă, sociologul poate să studieze şi să înţeleagă procesul schimbării.

Scopul celor ce aplică metoda organicistă (structural-funcţională) este aceea de a determina care sunt condiţiile şi cerinţele vieţii sociale, să determine procesele cu ajutorul cărora o anumită spcietate încearcă să-şi satisfacă propriile nevoi. Modelul organicist trebuie să stabilească în ce mod diferitele structuri sunt coordonate şi integrate pentru a conserva unitatea societăţii văzută ca sistem complet.

Concepţia structural- funcţională a contribuit la înţelegerea a numeroase caracteristici ale societăţii, prin faptul că au fost analizate în raport cu funcţia lor ( adică în raport cu partea de efort pe care au adus-o la continuarea vieţii sociale). Gândirea sociologică a fost stimulată prin această modalitate de abordare a socialului, contribuind la clarificarea importanţei a numeroase funcţii pentru continuitatea vieţii sociale, care altfel ar fi putut rămâne neobservate sau subevaluate.

Modelul de echilibru şi modelul de conflict. Modelul de echilibru al societăţii reprezintă o versiune particulară a perspectivei funcţionaliste. Se afirmă că acest model desconsideră aspectul conflictual şi tensional al societăţii şi exercită o influenţă politică conservatoare asupra gândirii sociologice. Teoria funcţionalistă susţine în mod deschis că lipsa prelungită a practicării anumitor funcţii duce la dizolvarea societăţii şi că schimbarea unei structuri influenţează asupra abilităţii de a practica o funcţie, că schimbarea unei substructuri prezintă importanţă în mod obişnuit pentru alte structuri ale aceluiaşi sistem. Probleme schimbării nu mai e în centrul interesului în cadrul modelului de echilibru, deoarece atenţia este concentrată asupra „ stabilităţii” sistemului.

Teoria echilibrului este în principal elaborată de T. Parsons şi de unii dintre elevii săi. Ea este dezvoltată în jurul conceptului de „homeostazie” preluat din fiziologia umană. Folosind acest model, Parsons şi alţi sociologi au conceput societatea ca şi cum aceasta ar încerca ( cu adaptări mai mult sau mai puţin automate de reechilibrare a balanţei proprii ) să răspundă perturbărilor care sunt rezultatul efectului unor forţe interne sau externe. Este luată ca exemplu apariţia unor situaţii în care familia devine slabă şi nu-şi mai poate îndeplini funcţiile,ceea ce determină o scădere a gradului de îngrijire şi socializare a copiilor şi ar putea duce la apariţia unui izvor de tensiuni în sistemul de valori. Dacă din aceste familii provine un număr disproporţionat de mare de tineri delincvenţi, ar rezulta daune sociale importante. Se evidenţiază astfel apariţia unor elemente de dezechilibru în sistemul social, ceea ce sugerează, conform modelului de echilibru că în faţa unei astfel de situaţii, societatea trebuie să ia anumite măsuri corective, de natură să restabilească echilibrul social.

Faţă de modelul de echilibru se afirmă opoziţia modelului conflictual al societăţii. Acesta susţine că în societatea modernă nu se poate vorbi de un echilibru armonios pentru a cărui conservare se utilizează resursele sociale. Dimpotrivă, majoritatea societăţilor cunosc manifestări de conflict şi, cu deosebire, un conflict de interese. De aici derivă convingerea după care condiţia findamentală a vieţii sociale nu este consensul, ci disensiunea, din care decurge lupta pentru putere şi pentru avantage economice între diversele grupuri sociale.

Ceea ce caracterizează, în viziunea modelului conflictual, viaţa socială nu este efortul constant de a impune armonia şi echilibrul, ci o luptă fără sfârşit între acei ce sunt lipsiţi de privilegii şi doresc să si le asigure şi acei ce au privilegii dorind să şi le sporească sau să împiedice pe alţii de a le acapara. . Numărul cercetătorilor care susţin modelul conflictului social a sporit, fără ca aceasta să conducă la clarificarea disputei. În viaţa socială se constată atât stări de conflict, cât şi o tendinţă spre consens, de unde şi rolul sociologie de a evalua fenomenele sociale şi a formula concluzii care să permită perfecţionarea managementului social.( p. 40-41).

Alte modele de analiză sociologică. Studierea fenomenelor şi proceselor care au loc în societate a fost orientată de asemenea şi de modele, cum sunt cele provenite din ştiinţa fizică şi chiar din matematică. Nevoia lor a apărut din necesitatea de a găsi modalităţi cât mai adecvate pentru a putea da răspuns problemelor pe care pe pune dezvoltarea societăţii pornind de la înţelegerea pe baze ştiinţifice a realităţii sociale.

1. a) Modelul preluat din fizică. Este cunoscută preocuparea lui Comte de a asigura noii ştiinţe ca obiect societatea umană, un suport metodologic capabil să permită o cunoaştere de asemenea nivel încât să o apropie de ştiinţele exacte. Înainte de a utiliza conceptul de sociologie, el a folosit pentru noua disciplină termenul de „fizică socială”.

Numeroşi alţi sociologi, printre care G. Lundberg şi S. Dodg, au continuat ulterior să susţină că studierea societăţii trebuie să se efectuieze după o schemă specifică ştiinţelor naturale. În consecinţă, s-au făcut încercări interesante de a prelua pentru sociologie principii din mecanică şi de a extinde aparatul matematic la nivelul fenomenelor umane, ceea ce a adt naştere la cunoscute lucrări de mecanică socială.

Prestigiul repurtat şi succesele obţinute în ştiinţele exacte a stimulat pe sociologi să încline spre considerarea acestora ca fiind capabile să ofere cheia magică ce deschide perspectiva unei cunoaşteri ştiinţifice de un nivel superior, chiar şi atunci când analogia între fenomenele sociale şi cele fizice are o valoare scăzută. În practica ştiinţifică actuală se apreciază că terminologia fizică preluată în sociologie este total nesatisfăcătoare, deoarece nu conduce la obţinerea unor rezultate relevante. Pămâne o preocupare de viitor pentru a stabili în ce măsură anumite metode care permit analiza fenomenelor sociale cu caracter de masă îşi dovedesc validitatea în analizele sociologice sau acestea trebuie supuse unor verificări pe baza cărora ele pot fi dezvoltate şi formulate spre a putea satisface cerinţele analizei sociale.

1. b) Modele statistice şi matematice. În analiza fenomenelor sociale şi a societăţii în ansamblu său un loc important a fost cucerit de modele statistice de analiză a căror aplicare a căpătat o mare răspândire datorită faptului că au putut fi validate şi adaptate cerinţelor specifice sociologiei. Sociologii înclină să considere tehnicile lor ca fiind „neutre”, cu toate că în rândul acestora predomină metodele preluate din sattistică şi matematică, cu acceptarea tacită a unor convenţii şi condiţii de utilizare. Anumite raporturi matematice au fost transferate în statistica socială şi adaptate unor nevoi complexe ale analizei, ceea ce în anumite limite constituie un succes şi conferă un model de abordare capabil să excludă descriptivismul şi studiul superficial.

Cu deosebire după cel de-al doilea război mondial, aplicarea modelelor statistico-matematice a cunoscut o înviorare deosebită. De altfel, se apreciază că, cu cât sociologia va putea utiliza procede cu ajutorul cărora să măsoare şi să caracterizeze într-un mod cât mai exact diferitele dimensiuni ale realităţii sociale, cu atât mai mult ea se va transforma într-o ştiinţă cu înalt grad de exactitate. Prin modelul statistic pot fi redate procesele stochastice, regularităţile şi tendinţele, intensitatea schimbărilor şi poate fi modelată desfăşurarea unor fenomene social-economice pe termen lung, mediu şi chiar lung.

Progresele obţinute în utilizarea acestor metode tind să conducă la formularea de sinteze şi tipologii prin care sistemul social şi subsistemele acestuia capată o relevanţă pentru practica socială, pentru elaborarea unor măsuri capabile să influenţeze desfăşurarea proceselor sociale.

Diversitatea modelelor de studiere a societăţii explică bogăţia instrumentelor cu ajutorul cărora putem desfăşura studierea realităţii sociale. Astfel de modele devin instrumente care sugerează diverse probleme, pun în lumină date relevante, stabilesc modul în care trebuie să fie obţinute, orientează spre metodele cu care datele respective pot să fie analizate. Majoritatea modelelor dau posibilitatea distingerii unor perspective mai generale. Scopul utilizării modelelor este de a asigura sociologie mijloacele necesare pentru a obţine cunoştinţe prin care să poată efectua o analiză specifică a societăţii, prin care să contribuie într-o modalitate proprie la dezvoltarea sistemului social.

În sociologie conceptul de „ societate ” are sens numai în cazul în care este opus unei sume simple de indivizi;

Caracteristicile de bază ale societăţii sunt:

Prima caracteristică a societăţii o constituie teritoriul în cadrul căruia are loc consolidarea legăturilor sociale dintre indivizi;

Cea de-a doua caracteristică a societăţii rezidă în capacitatea ei de a menţine şi reproduce o intensitate înaltă a interlegăturilor interne;

Cea de-a treia caracteristică a societăţii rezidă în capacitatea acesteia de a funcţiona autonom şi de autoreglementare;

În al patrulea rând, societatea se caracterizează printr-o capacitate considerabilă de integrare;

În societatea preindustrială care mai este numită şi tradiţională, condiţia de bază a dezvoltării o constituie agricultura, iar biserica şi armata – instituţiile sociale fundamentale. Structurile sociale din cadrul acestui tip de societate evaluau lent, libertatea individului era înăbuşită;

Principiile de bază ale societăţii industriale sunt :

–Proprietatea privată ca bază a creşterii economice, libertăţii personale şi asigurării ordinii sociale;

–Businessul ca forţa motrice a progresului social ( figura principală o constituie antreprenorul);

–Managerismul – ca formă de conducere ( figura principală – administratorul instruit ) ;

–Democraţia pluralistă, care asigură consensul politic ( lipsa în cadrul societăţii a grupurilor social-politice dominante ca bază a dictaturii );

–Deideologizarea vieţii sociale, care conduce la dispariţia antagonismelor conflictelor sociale ;

–Corporatismul ca formă supranaţională de dezvoltare a societăţii ( de exemplu, Piaţa comună ).

Trăsăturile principale ale societăţii postundustriale sunt:

– cunoştinţele teoretice ( dar nu capitalul ) ca element organizaşional principal, „ nod de nervi „ al sistemului social;

– „revoluţia cibernetică”, care determină perfecţionarea tehnologiilor;

Sistemul social reprezintă: „totalitate organizată, compusă din elemente solidare ce nu se pot defini decât unele în raport cu celelalte în funcţie de locul lor în totalitate „;

„ unitate rezultând din acţiunea reciprocă a părţilor” ;

Conceptul de sistem este utilizat în două sensuri foarte diferite – ca obiect din lumea reală sau ca perspectivă de analiză a unui obiect;

Un sistem social nu este compus din elemente ultime, ci din alte sisteme şi subsisteme complexe;

Caracteristicile definitorii pentru orice sistem se referă la :

1. a) totalitate unitară de elemente aflate în interconexiuni , raporturi de interdeterminare reciprocă,în baza cărora partea se subordonează întregului, iar acesta din urmă este cu totul distinct de fiecare parte a sa ;
2. b) integralitate structurală şi funcţională a tuturor componentelor, în interacţiuni ce generează efecte specifice întregului şi asigură identitatea lui calitativă ;
3. c) ansamblu unitar de elemente interconectate, capabil de organizare şi autoorganizare, de reglare şi autoreglare în baza cărora sistemul realizează adaptarea la mediu şi din care rezultă reproducerea de sine ;
4. d) posibilităţi de adaptare dinamică şi direcţionare sau orientare spre îndeplinirea unor obiective comune sau spre atingerea anumitor stări calitative finale ( independent de multitudinea componentelor sau subsistemelor constituente;

În mare, există trei tipuri de sisteme : ordinea sistemelor mecanice ; autoreglarea homeostatică a organismelor vii ; autoorganizarea sistemelor socio-umane ;

Societatea nu este un sistem social şi nici chiar un sistem social total/ sistem societal. Societatea este o totalitate concretă, o realitate multiprocesuală şi multifactuală complexă ce înglobează unităţi sociale aflate într-o reţea de relaţii. Realitatea de o complexitate inepuizabilă, societatea este străbătută de numeroase şi diferite sisteme sociale.

Modelul reprezintă imaginea globală a liniilor dominante ce conturează un fenomen important, luând în considerare natura unităţilor componente şi raportul dintre acestea;

Scopul utilizării modelelor este de a asigura sociologiei mijloacele necesare pentru a obţine cunoştinţe prin care să poată efectua o analiză specifică a societăţii, prin care să contribuie într-o modalitate proprie la dezvoltarea sistemului social.

Orice sistem , inclusiv sistemele sociale, are trei părţi total distincte între ele:

[1] O parte formată din obiecte materiale. Numim evenimente schimbarea stării acestor obiecte. Să numim această parte hard (ex: Corpul fizic uman, scule, materii prime etc.).

[2] O parte construită din idei. Ideile se unesc între ele cu operatori logici şi se obţin programe. Această parte nu are nevoie de materie. Să o numim soft.

[3] O parte care face comunicarea între soft şi hard. Aceasta să o numim procesor. Procesorul primeşte de la soft un tip de idei numite comenzi şi le transformă în schimbări de stare ale evenimentelor din hard. Invers: Procesorul transformă oricare eveniment în o idee pe care o comunică softului. Această idee este numită informaţie a softului despre starea hardului său. Unele informaţii sunt rezultatul comenzilor date de soft mai înainte. Acestea se numesc informaţii feed back.

Softul crează şi conduce hardul şi nu invers cum cred materialiştii. Aceasta este axioma fundamentală a filozofiei noastre. Putem să identificăm foarte uşor aceste părţi la oricare sistem social.

Există multiple definiţii ale globalizării şi tot atât de numeroase sunt şi aspectele care îi ilustrează paradigma, insa printre acestea se regăseste un aspect care le domină în mod semnificativ pe celelalte: dinamica fenomenului de globalizare, ca element definitoriu pentru societăţile moderne, care nu poate fi întotdeauna echivalentă cu libertatea de dezvoltare şi păstrarea valorilor specifice fiecărei societăţi în parte. Dinamica există deja în însăşi opoziţia dintre efectele reale ale globalizării: în acelaşi timp, de fapt, ea individualizează şi centralizează, ameninţând serios simţul apartenenţei la comunităţile naţionale şi suveranitatea statelor şi concentrează puterea în organizaţiile economice transnaţionale. Într-un astfel de context, globalizarea poate fi înţeleasă ca o îndepărtare de poziţia de echilibru, de întoarcere la o fază precedentă (în sens determinist), o fază de ajustare şi de trecere spre un nou echilibru.

Dezvoltarea economiei la nivel mondial, adoptarea de politici care fluidizează deplasarea maselor de indivizi, precum şi ponderea tot mai mare a economicului în faţa politicului, transformă societatea actuală într-una globală, cu atitudini asemănătoare, cu probleme asemănătoare şi poziţii similare, deoarece acestea se repun în discuţie la nivel internaţional, implicând deci întreaga comunitate.

Statul să-şi dezvolte acele mecanisme de control a fenomenelor generate de globalizare şi, întrucât nu se poate opune influenţelor organismelor de tip comunitar internaţional, cea mai bunǎ soluţie este să coopereze cu acestea.  Transformările sociale recente, ca expresie a modernităţii dau o nouă dimensiune punctelor de vedere ale indivizilor, una globalizatoare.

Instituţiile existente contribuie, la susţinerea democraţiei în societatea respectivă. Astfel, Uniunea Europeană, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord sunt sisteme economice, politice, aflate în relaţie cu celelalte sisteme ale unui stat naţional, luat ca entitate singularǎ; raportate la sistemul social global, astfel de organizaţii suprastatale reprezintǎ subsisteme, cu implicaţii asupra modului de funcţionare a acestuia din urmă, a sistemului global. Aceasta înseamnă că orice schimbare petrecută într-un anumit sector al sistemului global determină transformări în toate subsistemele componente, aşa cum transformările de la nivelul subsistemelor determină modificări ale profilului sistemului global.

Problema suveranităţii statelor într-o erǎ globală este foarte dezbătută datorită implicaţiilor pe care le presupune. Guvernarea statelor în contextul crizelor internaţionale care afecteazǎ o întreagă zonă sau regiune este pusă sub semnul întrebării. Într-o lume a interdependenţei regionale şi globale, responsabilitatea luării deciziilor nu poate reveni numai entităţilor internaţionale. Graniţele teritoriale se definesc şi „se impun” de multe ori doar în temeiul după care indivizii sunt incluşi sau excluşi de la participarea la deciziile care afectează existenţa statului. În probleme globale este nevoie de o decizie care implică şi vizează întreaga umanitate. Însă ponderea în care organismele internaţionale pot limita raza de acţiune a celor mai puternice state nu poate fi cunoscută.

Interesele pe care aceste „super – puteri” le pot avea în anumite regiuni sau domenii implică şi folosirea oricăror mijloace ca aceste avantaje să nu dispară.

Globalizare este un proces pe cât de complex, pe atât de uimitor prin faptul cǎ mizeazǎ în acelaşi timp atât pe unire, cât şi pe diviziune. Odatǎ cu asimilarea noastrǎ în marea societate globalǎ, se pune problema menţinerii posibilitǎţii de a lua decizii doar la nivel local, izolat, la nivel de comunitǎţi sau societǎţi. Cu siguranţǎ, nicio entitate socialǎ nu se poate sustrage acestui proces care globalizeazǎ atitudini, comportamente, moduri de a gândi, de a crea faptele, stiluri de viaţǎ ale comunitǎţilor, ale fiecǎrui individ luat în parte, ca entitate singularǎ, dar care îşi desfǎşoarǎ existenţa într-un cadru social.

Fiind un fenomen ce se desfǎşoarǎ la timpul prezent şi se întamplǎ cu noi, acum, globalizarea ridicǎ multiple analize şi întrebǎri de substrat. Acest concept al globalizǎrii se extinde pe o paletǎ de aspecte dintre cele mai diverse, de la cele de naturǎ politicǎ, economicǎ, tehnologicǎ şi ecologicǎ, pânǎ la elemente esenţiale de naturǎ socialǎ sau pânǎ la noile abordǎri ale problematicii pǎstrǎrii identitǎţii naţionale şi culturale.

Redefinirea spaţiului şi a timpului, dezvoltarea şi reinventarea tehnologiei şi a fluxului de informaţie, toate acestea reprezintǎ în acelaşi timp atât efecte, cât şi elementele de bazǎ ale procesului de globalizare. Global Ethic analizeaza si se confrunta, cu tot ce presupune un sistem complex, o societate globalǎ; evenimente care se petrec şi decizii care se iau departe de spaţiul în care existǎm, ne afecteazǎ şi ne influenţeazǎ viaţa. Astfel, principalele schimbǎri economice, politice şi chiar culturale, sociale, la nivel internaţional se petrec conform unor reguli specifice procesului de globalizare, ce necesita o atenta monitorizare si analiza.

Mass media s-a dezvoltat prin apariţia şi dezvoltarea ziarelor, revistelor, radio şi TV , site-urilor, blog-urilor, etc, toate acestea reprezentand canale de furnizare a informaţiei, astfel încât numǎrul indivizilor care au acces la cunoaştere a crescut semnificativ.

O lume globalizată, în care interacţiunea între populaţii, culturi şi religii este tot mai accentuată, iar procesele economice, politice şi structurile instituţionale transnaţionale ating dimensiuni planetare, are nevoie de o etică globală al cărei domeniu de aplicare şi semnificaţie morală să nu se limiteze doar la fiinţele umane, ci să cunoască o extindere spre toate domeniile (ecologie, economie, religie, cultură etc.). Discursul etic şi metodele de evaluare nu mai vizează ceea ce ţine de local sau regional, ci perspectiva este globală prin dimensiunea problemelor. Este important de menţionat rolul pe care îl are mass-media în transmiterea şi cunoaşterea problemelor la scară globală şi, prin urmare, în conturarea eticii globale. La nivel global, etica este implicată mai ales prin normativitate şi ceea ce ţine de  etica aplicată, cu numeroasele subdomenii pe care le are.

Aşadar, mass media reprezintǎ intrumente esenţiale în procesul de globalizare, care este definit de un flux continuu de informaţii şi altele.